Cunoaşte nevoile şi problemele Timişoarei. A pus în practică cu succes prima strategie de dezvoltare generală a zonei Timişoara. A realizat lucrări de anvergură în domenii în care zeci de ani nu s-a făcut nimic: refacerea şi extinderea infrastructurii tehnico-edilitare şi de transport, modernizarea şcolilor, repararea spitalelor, construcţia de locuinţe, înlocuirea mijloacelor de transport în comun, reabilitarea clădirilor din cartierele istorice ale Timişoarei.
Vrea să ducă la bun sfârşit ceea ce a început: modernizarea şi dezvoltarea oraşului nostru. În cele trei mandate ale sale a demonstrat că prin muncă, perseverenţă şi continuitate, problemele pot fi rezolvate. Modelul Timişoara - economic, politic sau administrativ -, recunoscut ca atare în ţară şi în străinătate, este rezultatul eforturilor administraţiei Ciuhandu.
A adus Timişoara în frunte şi este singurul care poate să o menţină acolo, pentru că are echipa şi susţinerea de care oraşul nostru are nevoie.
Legături:
|
Prima pagina
|
Stiri
2009-12-15 România: de la revoluţie la reintegrarea europeană În ce măsură schimbările politice din decembrie 1989 au condus la democratizarea României şi la acomodarea statului exigenţelor Europei occidentale şi SUA? Cum se explică acceptarea României în NATO şi ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană? Care sunt dificultăţile cetăţenilor români în procesul integrării europene şi cum se explică ele ?
Regimul dictatorial comunist din România s-a întins pe o perioadă de patru decenii şi a fost un eşec din toate punctele de vedere: politic, economic şi social-cultural. Nemulţumirile populaţiei s-au acumulat în timp, revoltele spontane ale unor segmente ale populaţiei fiind vizibile încă din primul deceniu al regimului. Discrepanţa dintre cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi viaţa cotidiană a cetăţeanului român a condus la acumularea unei imense nemulţumiri populare.
Izbucnirea târzie a unei revoluţii animată de ideea răsturnării dictaturii îşi are explicaţia în forţa aparatului de represiune al regimului care a inculcat frica de-a lungului deceniilor prin suprimarea libertăţilor, arestarea pesoanelor pe temeiuri ideologice, omucideri, supravegherea vieţii personale etc. În al doilea rând, partidul a propagat în mase credinţa că regimul este etern, că are resursele necesare spre a rezolva “toate” problemele economico-sociale ale României. Era o iluzie, dar care a făcut numeroase victime printre persoanele cu o educaţie sumară sau printre acelea provenite din medii cu o dotare materială proastă. A existat şi o masă de creduli, capabili să aplece urechea la propaganda exercitată de un impresionant număr de activişti ce dominau scena publică, dând impresia că sunt stăpânii lucrurilor.
Suferinţele umane, imposibil de acceptat într-o lume liberă, se extinseseră asupra sănătăţii şi asupra educaţiei. Astfel, posibilele forme de rezistenţă au slăbit, sfârşind prin acceptarea condiţiilor umilitoare de viaţă. Există şi explicaţia potrivit căreia societatea nu era informată şi pregătită să se revolte, nu avea suficiente tradiţii politice revoluţionare. În sfârşit, codul civic ce a făcut posibilă organizarea şi afirmarea disidenţei în state precum Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia era puţin vizibil în mediile sociale româneşti. Resemnarea a fost o trăsătură ce a marcat o mare parte a populaţiei României în anii comunismului, de unde şi întârzierea cu care a fost declanşată mişcarea împotriva regimului.
Faptul că debutul revoluţiei a avut loc la Timişoara se explică prin aceea că oraşul este plasat în zona de vest a ţării, că a beneficiat în perioadele precedente comunismului de influenţe culturale central europene şi occidentale, că şi-a conservat un mod de viaţă motivat de vechiul cod civic. Chiar şi în anii regimului totalitar, societatea Timişoarei a încurajat experimentele culturale de avangardă, sugerând alternative faţă de cultura oficială. Exemplul formaţiei de muzică rock Phoenix, al grupului de artişti plastici Sigma, al cercului de bionică Eduard Pamfil, al cercului de scriitori de limbă germană autointitulat Aktionsgruppe Banat, demonstrează existenţa câtorva încercări în sensul amintit. În cluburile muzicale, sportive şi tehnice se dezvoltase o perspectivă ideologică ce ignora dispoziţiile regimului comunist. Comerţul transfrontalier se afirmase la Timişoara ca nicăieri altundeva în România postbelică, ajungând să nu mai poată fi controlat de oficialităţi. În anul 1956, la Timişoara izbucnise cea dintâi revoltă anticomunistă din România, urmare a ecoului revoluţiei din Ungaria. În pofida neajunsurilor semnalate de populaţia câtorva oraşe româneşti (Timişoara, Bucureşti, Braşov) şi a mişcării minerilor din Valea Jiului, a mai multor proteste individuale, schimbările politice aveau să întârzie până în anul 1989. Absenţa alternativelor de gândire politică, a unei ample mişcări de disidenţă, dar mai ales inexistenţa iniţiativelor şi a solidarităţii intelectuale româneşti (fapt ce a deosebit România de statele învecinate amintite) a făcut ca răsturnarea regimului dictatorial comunist să fi fost una cu vărsare de sânge1.
Într-un studiu dedicat Timişoarei revoluţionare, profesorul Victor Neumann arăta că “în anii ‘60-’80, regimul Ceauşescu a creat o stare de spirit insuportabilă. La Timişoara, politica regimului totalitar provocase populaţia în felurite forme. Lipsa alimentelor, dependenţele financiare, militarizarea instituţiilor, teama pentru viaţa privată, persecuţiile pe criterii profesionale, toate erau trăsături generale ale comunismului din România. În cazul Timişoarei, ca şi al altor oraşe din Banat, li se adăuga suspiciunea faţă de cetăţeanul ce trăia în vecinătatea graniţei şi care putea încerca să emigreze ilegal. O tensiune surdă a fost provocată şi permanent întreţinută în raporturile dintre majoritate şi minorităţi. Ea era foarte vizibilă în cazul maghiarilor, cărora, cu ocazia semnalării nerespectării drepturilor propriei colectivităţi ori a drepturilor omului, li se reproşa revendicarea Transilvaniei şi intenţia de a scinda ţara”2.
De altfel, aşa cum remarca Victor Neumann, „scânteia de la care a pornit marea demonstraţie din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor din Transilvania, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaţionale. Aceeaşi idee avea să joace un rol major în declanşarea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului maghiar László Tőkés faţă de măsurile de distrugere a satelor transilvane iniţiate şi puse în aplicare de Nicolae Ceauşescu a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaţionale, de presa din Ungaria şi Germania, dar mai ales de populaţia locală"3.
Protestul enoriaşilor reformaţi a fost receptat şi asumat de un mare segment al populaţiei oraşului care înţelesese că suferinţa grupului minoritar era una şi aceeaşi cu a majorităţii româneşti a oraşului. Între lozincile scandate în 16 decembrie la Timişoara erau şi acelea care marcaseră ideologia revoltei: “Jos Ceauşescu“, “Jos tiranul“. Planurile Securităţii statului totalitar de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate de demonstranţii care purtau însemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de sub regimul comunist opresor şi nu de susţinerea unei prăfuite neînţelegeri istorice. Impresionantele demonstraţii populare de la Timişoara care s-au desfăşurat în perioada 16-21 decembrie 1989 şi în cursul cărora au avut loc confruntări sângeroase între civli şi militari, au arătat că revolta maselor a fost una spontană, contribuind decisiv la schimbarea regimului dictatorial comunist din România. Timişoara devenise simbolul, modelul demn de urmat de alte centre importante.
După decembrie ‘89, Ivan Evseev, unul dintre cunoscuţii profesori ai Universităţii din Timişoara, recunoaşte că a fost şocat de schimbarea mentală petrecută. I-a fost foarte greu să creadă şi să refacă traseul celor întâmplate. A fost martor la teribila bătălie a mulţimii cu tancurile şi tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forţele de represiune. Rememorarea sa este şi ea emblematică pentru categoria socială în discuţie. “Începând din seara zilei de 16 decembrie şi până la 22 decembrie poate pentru prima şi ultima oară în viaţă, mi-a fost dat să trăiesc experienţa unui alt timp şi a unei alte realităţi, diferite de spaţiul profan, obişnuit, apt pentru o modelare raţională“4. Profesorul încerca să-şi explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepţie asupra lumii prin “falia adâncă între timpul trăit înainte şi după evenimente”. El nu sesizase însă absenţa intelectualilor în derularea evenimentelor. Atunci, în 1989, rolul elitelor culturale a fost minor. Revoltele s-au datorat societăţii timişorene, întâi de toate, muncitorimii timişorene (din rândul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor), una ce a moştenit sau şi-a însuşit vechiul model civic al Timişoarei. Topit la nivelul înţelegerii acesteia şi întreţinut prin acţiunile grupusculelor de avangardă (invocate mai sus pentru curajul lor), acest model rememorat a orientat mulţimea în decembrie 1989.
La Bucureşti, mişcarea populară s-a declanşat câteva zile mai târziu decât aceea de la Timişoara. Ea a fost provocată de discursul lui Nicolae Ceauşescu din 21 decembrie 1989. Sugestia de a organiza un miting în Piaţa Palatului din capitală a fost decizia reprezentanţilor regimului comunist. Discursul lui Ceauşescu nu a ţinut seama nici de morţii de la Timişoara, împuşcaţi din ordinul său şi al armatei, nici de starea de spirit a Bucureştiului. Acel discurs a fost primit cu huiduieli, fiind urmat de o mare demonstraţie populară. Numeroase nemulţumiri exprimate mai târziu au pornit de la suprapunerea acţiunilor: 1. mişcarea spontană a maselor având lideri improvizaţi; 2. arestarea lui Ceauşescu de către militarii din vârful ierarhiei având o înţelegere prealabilă cu grupul comuniştilor reformişti. Exemplul cooperării dintre generalul de armată Victor Atanasie Stănculescu pe de-o parte, Ion Iliescu şi Silviu Brucan pe de altă parte, a rămas de notorietate.
În interpretarea ulterioară a evenimentelor s-a vorbit atât despre autenticitatea revoltei populare, cît şi despre o lovitură de stat. Cert este că fuga soţilor Ceauşescu din balconul comitetului central al partidului comunist a fost organizată şi realizată de generalul Victor Atanasie Stănculescu (un militar de vîrf al armatei regimului comunist) cu ajutorul unui elicopter. Episodul acesta avea să fie urmat de arestarea, judecarea şi executarea celor doi Ceauşescu de către grupul reformiştilor comunişti ce improvizaseră atât tribunalul, cât şi procesul. Totul a fost posibil pe fondul în care mulţi din foştii lideri comunişti trecuseră de cealalată parte a baricadei. Lucrurile au fost amestecate, majoritatea populaţiei României a fost dezinformată asupra confruntărilor ce avuseseră loc la Timişoara, Arad, Lugoj, Sibiu, etc. Ea nu beneficiase de informaţiile necesare spre a-şi defini o opţiune politică proprie şi – cu excepţia Timişoarei - nu avusese nici experienţa şi nici un program util unei acţiuni revoluţionare. Populaţia Bucureştiului a acceptat intervenţia oficialilor ce se deziseră de regim cu aproape o săptămână mai târziu faţă de revolta de la Timişoara. Se născuseră o sumă de confuzii, multe de înţeles în contextul răsturnării politice radicale a unui regim dictatorial. Aşa se explică şi faptul că foştii lideri comunişti îşi vor disputa în primii ani postrevoluţionari întâietatea în deciziile democratizării ţării.
În timp ce noii conducători adoptau termenul de revoluţie, o parte din mulţimea de pe străzi avea îndoieli în legătură cu acest termen. Cele două interpretări ideologizate, mitul revoluţiei spontane şi mitul revoluţiei furate conţin un reducţionism politic. Cel mai celebru dintre ele a fost acela al Frontului Salvării Naţionale (FSN), gruparea foştilor comunişti condusă de Ion Iliescu care a preluat puterea în decembrie 1989: „...conducerea i-ar fi fost impusă prin aclamările populare atunci când s-a întruchipat din cenuşa regimului Ceauşescu precum pasărea Phoenix, era atât de găunos încât putea fi atacat pe mai multe planuri. Totuşi, opozanţii săi nu au atacat inconsistenţa versiunii prezentate de Front; ei au brodat pe marginea acestora şi a multor întrebări rămase fără răspuns în legătură cu evenimentele pentru a-şi crea propriile lor mituri despre revoluţie“5. Criteriile de interpretare au rămas mult timp profund ideologice pentru taberele ce s-au ciocnit în 1989, ceea ce a făcut dificilă ori a amânat înţelegerea critic-raţională a principalelor evenimente.
Menţiunea sinceră a lui Andrei Pleşu, unul dintre prestigioşii intelectuali ai României de dinainte şi de după 1989, merită citată: “Multe dintre dificultăţile tranziţiei autohtone rezultă – în absenţa unui frate mai bogat din vest - din incapacitatea intelectualităţii noastre de a anticipa şi pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înţelepciune vag senilă, precum şi retorica auto-justificativă a “rezistenţei prin cultură” (idee dragă filozofului Constantin Noica, n.m.) ne-au făcut să întâmpinăm schimbările din 1989 cu mâinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie şi nu ne rămâne, acum, decât să tragem consecinţele“6. Neîndoielnic, aşa au stat lucrurile. O singură observaţie ne distanţează de interpretarea tardivă, dar de bun simţ, a lui A. Pleşu : indiferent cât de mulţi fraţi ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe un motor intelectual interior.
* * *
După 1989, procesul de democratizare a fost lent, dar el a condus la formarea pluripartidismului, la descoperirea rosturilor organizării şi funcţionării organizaţiilor civice, la apariţia economiei de piaţă. Evoluţia societăţii româneşti de la un sistem politic totalitar la unul democrat poate fi surprinsă prin intermediul analizei politicii interne şi externe din ultimii 20 ani. În plan intern trebuie recunoscut că drumul de la totalitarism la democraţie a fost adesea unul sinuos şi nu lipsit de asperităţi. Noul sistem politic a trecut printr-un îndelungat proces de maturizare. Majoritatea noii elite politice era de provenienţă comunistă, fapt ce a provocat spiritele şi a declanşat o serie de demonstraţii anticomuniste ample la Timişoara şi Bucureşti. Iniţiatorii lor au reprezentat, atunci şi mulţi ani după aceea, o evidentă minoritate a populaţiei României.
Opoziţia viza mai ales noii lideri politici ce proveneau din aparatul fostului partid comunist, partid rebotezat cu numele Frontul Salvării Naţionale. În acest caz, Ion Iliescu, cel ce avea să devină primul preşedinte ales al României după 1989, a stârnit cea mai mare indignare. Atât societatea civilă, cât şi partidele istorice româneşti, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal au declanşat ample şi susţinute proteste. Ele probau existenţa gândirii politice alternative. Proclamaţia de la Timişoara (martie 1990), cel dintâi document motivat de o gândire autentic revoluţionară – principalul ei autor a fost profesorul George Şerban -, precum şi demonstraţiile din lunile aprilie-iunie din Piaţa Universităţii din Bucureşti, au arătat voinţa ruperii definitive cu trecutul comunist.
Conflictul între opiniile politice existente în societatea românească s-a radicalizat, degenerând într-o adevărată bătălie de stradă ce s-a desfăşurat în iunie 1990. Segmentul protestatar al societăţii civile s-a confruntat cu bandele de mineri înarmaţi cu ciomege, mobilizaţi de oficialităţile momentului. Marea masă de alegători nu a fost de partea opoziţiei, ceea ce a întârziat o dată în plus construirea şi afirmarea societăţii civile şi a pluralismului democratic. Intervenţia în forţă a minerilor pentru înăbuşirea demonstraţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti a arătat ce fel de pericole existau în societatea românească. Aceeaşi atitudine de inspiraţie totalitară aveau să o dovedească minerii şi în anii următori. În septembrie 1991, minerii au luat cu asalt sediul guvernului şi au determinat schimbarea lui şi a primului-ministru Petre Roman. În 1999, primind încurajările liderului politic extremist Corneliu Vadim Tudor, minerii s-au manifestat ca o instituţie paramilitară ce intenţiona să restaureze vechiul regim totalitar. În pofida unor asemenea episoade de tristă amintire, procesul de reformă al instituţiilor statului a continuat, fiind încununat de succese notabile.
O constituţie democratică a ţării a fost adoptată de Parlament la 21 noiembrie 1991, cetăţenii validând decizia forului legiuitor prin referendumul din 8 decembrie 1991. Ea a rămas neschimbată până în 2003, cînd i s-au adus câteva amendamente spre a facilita procesul de integrare a României în Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) şi în Uniunea Europeană (UE). Alegerile din 20 mai 1990, 28 septembrie 1992 şi 6-7 decembrie 2000 au fost câştigate de Ion Iliescu, un politician provenind din fosta nomenclatură a partidului comunist. Alegerile din 17 noiembrie 1996 l-au desemnat ca preşedinte pe Emil Constantinescu, un profesor de geologie de la Universitatea din Bucureşti, fost rector, politician cu orientare de centru-dreapta. La 28 noiembrie 2004 românii l-au ales pe Traian Băsescu, om politic cu orientare de centru-dreapta, având multe prestaţii populiste. Traian Băsescu a fost reales ca preşedinte la 6 decembrie 2009.
Aderarea la structurile comunitare ale UE şi aderarea la NATO a presupus un amplu proces de democratizare a sistemului politic. Orientarea politică de dreapta, una cu tradiţie în România, este reprezentată de Partidul Naţional Liberal (PNL). În martie 1999, Partidul Naţional Liberal a fost admis în Internaţionala Liberală, iar preşedintele partidului a devenit vicepreşedinte al acestui organism internaţional7. PNL a fost şi este o organizaţie politică adeptă a liberalismului conservator. În contrast cu celelalte idei liberale, PNL respinge politica social-progresistă, în schimb, sprijină globalizarea economică, politica internţională a SUA şi agenda de securitate mondială promovată de NATO. Acest partid are o atitudine conservatoare faţă de biserică, politicienii liberali opunându-se scoaterii icoanelor creştin ortodoxe din şcoli.
După 1989, la centrul spectrului politic românesc s-au situat grupările de orientare creştin-democrată. Bazându-se pe tradiţia politică a partidelor agrariene din prima jumătate a secolului al XX-lea, Partidul Naţional Ţărănesc a combinat tradiţiile membrilor fondatori din perioada interbelică cu doctrina creştin-democrată de centru. În 1990, un grup de lideri ţărănişti conduşi de Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu au reconstituit partidul sub o nouă titulatură, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), făcând posibilă integrarea lui în Internaţionala Creştin-Democrată8. PNŢCD-ul a fost un factor de primă importanţă în viaţa politică românească atât ca principal partid de opoziţie în anii 1992-1996, cât şi ca principal partid de guvernare între 1996 şi 2000. La alegerile din noiembrie 2000 nu a mai intrat în Parlament, partidul restrângându-şi zona de recrutare a electoratului la regiunea Banat, în vestul României. În urma eşecului electoral din 2004, PNŢCD a pornit un proces de înnoire ideologică şi de imagine. Schimbările s-au reflectat în adoptarea unui nou statut şi în schimbarea denumirii în Partidul Popular Creştin Democrat. În 10 septembrie 2006, noii săi lideri au decis revenirea la denumirea iniţială de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.
Stânga politică din societatea românească se bazează pe o tradiţie de activitate sindicală a lucrătorilor industriali, mai ales a acelora provenind din centrul şi vestul ţării, adică, din Transilvania şi Banat. Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat care a apărut pe scena politică românească după căderea regimului comunist a fost Partidului Social Democrat Român (PSDR), 17 ianuarie 1990. PSDR s-a declarat continuator al social-democraţiei româneşti interbelice. Partidul Social Democrat format în iunie 2001 prin unirea Partidului Democraţiei Sociale din România cu Partidul Social Democrat Român se revendică de la social-democraţia europeană contemporană9. Credibilitatea sa a fost adesea afectată fie de prestaţiile liderilor săi, fie, mai ales, de provenienţa acestora din fostul partid comunist. Procesul de unificare şi modernizare a stângii democrate româneşti a favorizat apropierea PSD de structurile social-democraţiei internaţionale, gruparea inclusă în Internaţionala Socialistă şi în Partidul Socialiştilor Europeni. PSD a dezvoltat relaţii consistente de colaborare cu partidele similare europene.
Orice perioadă de tranziţie atrage anumite disfuncţionalităţi la nivelul sistemului economic şi politic. Apariţia şi dezvoltarea unor partide politice de extremă constituie una dintre acestea. După 1990, pe scena politică a ţării a apărut Partidul România Mare (PRM), o organizaţie cu orientare naţionalist-comunistă. PRM promovează atitudini xenofobe şi antisemite şi este un partid care practică un tip de opoziţie politică cu profunde trăsături nedemocratice10. PRM se autoconsideră o formaţiune creştin-democrată. Cu tot mesajul său justiţiar, în pofida atitudinii excesiv naţionalist- xenofobe şi antisemite, PRM a avut şi are alegătorii săi care l-au propulsat în Parlamentul ţării pe durata unui deceniu şi jumătate. La alegerile generale din 2004, PRM a obţinut locul al treilea în Parlament ca număr de mandate. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, cei 5 euro-observatori ai PRM au devenit europarlamentari. Prin asocierea PRM cu o serie de partide extremiste sau radicale din Europa, s-a constituit grupul europarlamentar Identitate, Tradiţie, Suveranitate, considerat de către presa europeană şi de către analiştii politici drept o grupare de extremă dreaptă. Din acelaşi grup parlamentar mai fac parte reprezentanţii Frontului Naţional din Franţa, Liga Nord, Forza Italia, precum şi alte partide din Belgia şi Olanda.
* * * La început cu paşi ezitanţi, apoi, din ce în ce mai decişi, autorităţile române s-au angajat în transformarea economiei româneşti dintr-una dirijată de stat într-una guvernată de legile liberului schimb, ale concurenţei, cererii şi ofertei. Privatizarea industriei, a sistemului bancar şi a agriculturii nu a fost lipsită de probleme, dar a fost realizată în cea mai mare parte11. Pe măsură ce s-a apropiat aderarea la Uniunea Europeană, guvernul a iniţiat un program radical de reformă monetară. RON-ul sau “leul greu” cum mai este numită noua monedă, a intrat în vigoare la 1 iulie 2006 cu scopul de a apropia valoric moneda statului român de moneda euro. Activitatea numeroaselor ONG-uri au atras atenţia cetăţenilor asupra neregulilor din sistemul politic şi juridic, asupra corupţiei şi disfuncţionalităţilor legislative şi administrative, contribuind la afirmarea spiritului civic.
În plan extern, politica României s-a caracterizat printr-o atitudine mai cooperantă cu vecinii. România a sprijinit Turcia şi Croaţia în eforturile făcute de aceste ţări pentru aderarea la Uniunea Europeană (relaţiile economice turco-române au statut privilegiat). România a fost implicată activ în programele politice regionale, precum Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană, (februarie 2001) şi Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (1999), fiind o forţă pozitivă în sprijinirea eforturilor de menţinere a stabilităţii şi de promovare a cooperării în zonă. A dezvoltat relaţii diplomatice cu Israelul şi a susţinut negocierile pentru pace din Orientul Mijlociu, iniţiate după conflictul din Golf din 199112. De asemenea, România este membru fondator al Organizaţiei de Cooperare la Marea Neagră.
Tot în aceşti ani de după revoluţie, relaţiile româno-maghiare au devenit mai bune, Ungaria sprijinind eforturile României de aderare la Uniunea Europeană. Din 1996 şi până astăzi, prin organizaţia sa politică Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), cel mai numeros grup minoritar din ţară a fost integrat în aproape toate coaliţiile de guvernământ. România şi Ungaria au semnat şi ratificat la Timişoara în 1996 un tratat care a rezolvat câteva din mai vechile litigii şi a pus bazele unor relaţii de cooperare benefice ambelor ţări13.
Actualii lideri ai României pledează pentru strângerea relaţiilor cu celelalte state vecine, încercând să acorde sprijin politic în procesul integrării euro-atlantice. De exemplu, aşa se întâmplă în cazurile Moldovei, Ucrainei şi Georgiei. Totuşi, neînţelegerile cu Ucraina în legătură cu Insula Şerpilor şi cu platforma continentală a Mării Negre au grevat asupra dezvoltării relaţiilor bilaterale14. O altă problemă între cele două ţări este construcţia Canalului Bîstroe de către autorităţile de la Kiev, proiect ce contravine intereselor României în zonă. Toate acestea pe fondul în care, în 1997, România a semnat un tratat cu Ucraina în care se pretinsese că diferendele pe probleme teritoriale şi de minorităţi vor fi rezolvate.
La fel stau lucrurile în relaţiile cu Moldova, care au devenit încordate începând din 1994. După o scurtă perioadă, 1990-1991, în timpul căreia părea că se va produce unirea celor două ţări, a urmat răcirea treptată a relaţiilor româno-moldave. Deşi lingviştii sunt de acord că aşa-zisa limbă moldovenească este similară sau identică cu limba română, în Moldova sunt vehiculate teze conform cărora aceasta este vorbită de etnicii moldoveni, un popor diferit de poporul român. În pofida acestor tendinţe, România a rămas interesată de problemele Republicii Moldova, în mod special de conflictul din regiunea separatistă a Transnistriei.
* * *
Una dintre cele mai ample şi unitare politici externe româneşti a fost aceea îndreptată spre integrarea în Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO). România fost prima ţară care a aderat la Programul Parteneriat pentru Pace (26 ianuarie 1994), ceea ce i-a deschis drumul către aderarea la NATO. La 29 martie 2004, România a devenit membru NATO15. România are astfel oportunitatea de a-şi promova interesele naţionale în cadrul unui sistem de apărare colectivă, bazat pe valori democratice şi beneficiind de cele mai solide garanţii de securitate din istoria ei. Statul român se implică în dezvoltarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală, încurajând stabilitatea zonelor amintite şi afirmarea democraţiei. România consideră că frontiera comunităţii euro-atlantice nu trebuie să se oprească la Prut. Parte a Europei şi punte către Asia Centrală, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică, aspect reflectat distinct în Comunicatul Final de la Istanbul din 30 iunie 2004. Integrarea Serbiei, a Muntenegrului şi a Bosniei-Herţegovina în Parteneriatul pentru Pace (26 ianuarie 1994) va trebui să reprezinte un important pas spre o nouă politică în Balcanii de Vest.
Ca o directă consecinţă a aderării la alianţa euro-atlantică a crescut nivelul de implicare în politica de menţinere a păcii internaţionale. România participă la misiunile Alianţei, inclusiv la cele din afara spaţiului euro-atlantic. Condiţiile climatice şi de relief din Afganistan au demonstrat că noul tip de operaţiuni pe care NATO trebuie să le gestioneze sunt extrem de solicitante şi foarte diferite de cele pentru care organizaţia internaţională fusese pregătită în trecut. Implicarea românească cu peste 540 de militari în cadrul Forţei Internaţionale de Asistenţă şi Stabilizare din Afganistan în operaţiunea Enduring Freedom şi în procesul de instruire a Armatei Naţionale Afgane este notabilă. În procesul de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului, România participă împreună cu trupele americane la asistenţa acordată forţelor de securitate irakiene.
Încă în faza de preaderare la NATO, România a devenit un aliat activ al SUA în combaterea terorismului. S-a implicat în acţiunile Alianţei, cooperând în efortul comun împotriva acestui flagel. Pachetul de măsuri împotriva terorismului adoptat în cadrul Summit-ului de la Istanbul, 28-30 iunie 2004, prevede dezvoltarea capacităţilor destinate apărării civililor şi militarilor împotriva atacurilor teroriste. Acestea includ: apărarea împotriva armelor de distrugere în masă; protecţia aparatelor de zbor împotriva rachetelor; protecţia elicopterelor împotriva ameninţărilor terestre; protecţia porturilor şi a flotelor civile şi militare; detectarea minelor, a bombelor şi a torpilelor. Noile măsuri adoptate au rezultat din analiza experienţei acumulate de alianţa euro-atlantică prin intermediul operaţiunilor sale, inclusiv de patrulare în Marea Mediterană precum şi prin operaţiuni împotriva grupurilor teroriste afiliate reţelei Al-Qaeda din Balcani.
România a avut o importantă participare în operaţiunile UNAVEM II din Angola, IFOR/ SFOR din Bosnia, precum şi în operaţiunile din Albania, Afganistan şi Irak (în Irak, de exemplu, are un contingent de peste 800 de soldaţi). În timpul conflictului din Iugoslavia din 1999, autorităţile române au respectat cu stricteţe sancţiunile dictate de NATO. În pofida simpatiilor pro-sârbe ale populaţiei şi a anumitor partide politice, România a sprijinit NATO în campania din Kosovo şi a permis aeronavelor aliate să survoleze spaţiul aerian românesc. În decembrie 2005, preşedintele român, Traian Băsescu şi secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice au semnat un acord care permite instalarea de baze militare americane în România16. Materializarea programului a început în vara anului 2007.
* * *
Cât priveşte procesul aderării la Uniunea Europeană, acesta a fost demarat la 1 februarie 1993, dată la care s-a semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană. Cererea de aderare la Uniune a fost depusă oficial în iunie 1995, iar în decembrie 1999 Consiliul European decisese deschiderea negocierilor de aderare cu România şi cu alte şase state. Negocierile au fost început la 15 februarie 2000, fiind încheiate din punct de vedere tehnic în cadrul Conferinţei de Aderare la Nivel Ministerial din 14 decembrie 2004. Decizia a fost confirmată de Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 decembrie 2004. Consiliul European a reafirmat şi calendarul de aderare: aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare; 1 ianuarie 2007 - aderarea efectivă.
În perioada 1998-2006, Comisia Europeană a prezentat anual documente de evaluare privind progresul României, aceste documente fiind de două tipuri: rapoarte privind stadiul pregătirilor în vederea aderării şi, respectiv, după semnarea Tratatului de Aderare, rapoarte de monitorizare în care s-a prezentat stadiul îndeplinirii angajamentelor asumate de România în negocierile de aderare. După semnarea Tratatului de Aderare, România a trecut de la statutul de stat candidat la acela de stat în curs de aderare, obţinând calitatea de observator activ la activităţile Uniunii. Astfel, a fost asociată politic şi tehnic la lucrările tuturor instituţiilor comunitare: Consiliul UE şi formaţiunile sale sectoriale, grupurile de lucru ale consiliului, reuniunile Consiliului European, comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene, Parlamentul European, Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social. La 1 ianuarie 2007, România s-a alăturat statelor Uniunii. O consecinţă directă a fost intrarea funcţionarilor şi politicienilor români în serviciul instituţiilor comunitare europene. Numărul acestora este proporţional cu numărul cetăţenilor români17.
Consiliul Uniunii Europene a adoptat la 1 ianuarie 2007 decizii ce vizează numirea românilor în instituţiile europene, actualizarea cifrelor oficiale ale populaţiei UE şi a listei de exercitare a Preşedinţiilor Consiliului UE (România va exercita Preşedinţia Consiliului UE în perioada iulie-decembrie 2019), precum şi modificarea cifrelor necesare pentru votul prin majoritate calificată. Conform Tratatului de la Nisa, României îi revin 14 voturi în cadrul Consiliului UE. În acest moment, reprezentanţii statului român în Parlamentul UE sunt desemnaţi de Parlamentul României. Prin Tratatul de Aderare, România a fost obligată să organizeze alegeri pentru Parlamentul European înainte de 31 decembrie 2007. Parlamentarii europeni aleşi au ocupat această poziţie până în iunie 2009, când au avut loc alegeri europene în toate statele membre. Tot ca un element de noutate, acum Banca Naţională a României face parte din Sistemul European al Băncilor Centrale, iar guvernatorul acesteia este membru cu drepturi depline în Consiliul General al Băncii Centrale Europene.
România doreşte să-şi aducă propria contribuţie la realizarea proiectelor aflate pe agenda europeană. Pentru început, se conturează interacţiunea cu statele şi locuitorii comunităţii europene. Devenind membri UE, cetăţenii români care călătoresc în afara teritoriului naţional beneficiază de drepturile conferite de tratatele de bază ale UE tuturor cetăţenilor acesteia18. De asemenea, de la data aderării, cetăţenii români au dreptul de a lucra în cadrul instituţiilor comunitare. Orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile cerute de instituţiile comunitare care scot la concurs posturi vacante, se poate prezenta la concursurile organizate periodic. Calitatea de stat membru al Uniunii Europene presupune nu doar drepturi de decizie şi de conducere a politicilor comunitare, ci şi îndeplinirea cât mai precisă a unor obligaţii. Acestea sunt prevăzute de acquis-ul comunitar. Pentru cazul aderării noilor state din uniune au fost realizate un set cerinţe prevăzute de acquis-ul comunitar şi ele se referă la domeniul economic, justiţie şi afacerile interne19.
În vederea integrării propriu-zise, România urmează să-şi asume – acolo unde e cazul - setul de valori similare cu acelea ale statelor occidentale ale Europei. Spun aceasta pentru că multe principii au fost distruse ori pervertite de regimurile totalitare fascist si comunist. Apoi, e vorba de un decalaj istoric ce se cere recuperat. Marii mase a populaţiei îi lipsesc valorile fundamentale ale civilizaţiei europene. Pe fondul în care ideea de suveranitate nu mai satisface exigenţele politice ale proiectului Uniunii Europene, se presupune că o atenţie deosebită va fi acordată relaţiei dintre identitatea naţională şi identitatea europeană. Aceasta e o mare provocare şi o prioritate pentru intelectualitate şi politicieni. A discuta despre ideea de apartenenţă la civilizaţia contemporană europeană în sensul occidental al termenului are în vedere câteva exigenţe pe care societăţile din ţările Europei Est-Centrale vor fi nevoite să le adopte. Investiţia în pedagogie, respectiv în resurse umane continuă să fie unul din marile deziderate. Greutăţile perioadei se datorează lentului proces de re-formare culturală, respectiv întârzierii reformelor educaţionale. Învăţământul din România este cel dintâi domeniu care va putea contribui decisiv la formarea personalităţii umane, la reconvertirea forţei de muncă, la instituirea normelor de coabitare europeană. El va trebui să promoveze setul de valori bazat pe codul civic occidental, valori ce pretind trecerea de la etica sentimentelor la etica responsabilităţii. Aceasta va însemna înnoirea reflexelor mentale.
Neacordând prioritate rănilor sociale şi psihologice ale populaţiei, politicile perioadei postrevoluţionare au lăsat să plutească o seamă de reproşuri între guvernaţi şi guvernanţi. Idealurile revoluţiei din 1989 au fost doar parţial materializate. Se resimte nevoia marilor dezbateri civice din care să rezulte ideile generoase şi deciziile raţionale în beneficiul mai bunei funcţionări a administraţiilor publice naţionale, regionale şi locale. Până acum schimbările au fost asociate cu un anumit nivel de disconfort, cu serioase frământări politice şi cu proteste sociale. Concluzionând, aderarea României la NATO şi UE a fost cea mai dificilă sarcină a politicii statale postrevoluţionare, în vreme ce integrarea va fi un proces mai lung ce pretinde ample reforme structurale.
Preşedinte CNC-PNŢCD,
Gheorghe CIUHANDU
BIBLIOGRAFIE
1. Neumann, Victor, Timişoara în memoria colectivă contemporană. Perspective fragmentare, volum colectiv Revoluţia română din 1989. Istorie şi memorie, coord. Bogdan Murgescu, Iaşi, 2007.
2. Neumann, Victor, Civic Culture in Banat and Transylvania: The Role of Timişoara in the 1989 Transformation of the Romanian Political Order, in Idem, Between Words and Reality. Studies on Politics of Recognition and the Changes of Regime in Contemporary Romania, Translated from the Romanian by Simona Neumann, The Council for Research in Values and Philosophy, The Catholic University of America, Washington, D.C., pp.41-63.
3. Gallagher, Tom, Furtul unei natiuni. Romania de la comunism încoace (în original, Theft of a Nation. Romania since Communism, C.Hurst&Comp, 2004), Humanitas, 2004, Bucureşti, 430 p.
4. Andrei Pleşu, Prefaţă la Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa (în original: Ascesa e declino degli intellettuali in Europa, Gius. Laterza&Figli, Roma/Bari, 1992), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.
5. Siani-Davies, Peter, The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University Press, Ithaca, 2005.
6. www.wikipedia.ro/romania/politicaexterna/tratateinternationale/
7. www.wikipedia.ro/PNL,PNT,PSD,PRM
8. www.mae.ro
NOTE
1 Vezi Victor Neumann, Civic Culture in Banat and Transylvania: The Role of Timişoara in the 1989 Transformation of the Romanian Political Order, in Idem, Between Words and Reality. Studies on Politics of Recognition and the Changes of Regime in Contemporary Romania, Translated from the Romanian by Simona Neumann, The Council for Research in Values and Philosophy, The Catholic University of America, Washington, D.C., pp.41-63. Vezi şi Idem, Die bürgerliche Kultur in Siebenbürgen und im Banat: Die Rolle Temeswars in den politischen Umgestaltungsprozessen vom Dezember 1989, în “Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik”, Heft Nr.1, 1999, pp. 38-51. 2 Cf. Idem, Timişoara în memoria colectivă contemporană. Perspective fragmentare, în vol. Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie, ediţie Bogdan Murgescu, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 26.
3 Ibidem.
4 Ivan Evseev, Revoluţia din Timişoara ca depăşire a sinelui, în volumul Timişoara 16-22 decembrie, 1989, Editura Facla, Timişoara, 1990, pp. 26-44. Pentru citat, p. 27. Cf. şi Victor Neumann, Timişoara în memoria colectivă contemporană...p.32.
5 Peter Siani-Davies, Revoluţia Română din decembrie 1989, Humnaniotas, Bucureşti, 2006 (original, The Romanian Revoluţion of December 1989, Cornel University, 2005) p. 395.
6 Andrei Pleşu, Prefaţă la Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa (titlul original: Ascesa e declino degli intellettuali in Europa, Gius. Laterza&Figli, Roma/Bari, 1992), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.
7 www.wikipedia.ro/PNL,PNT,PSD,PRM
8 www.wikipedia.ro/PNL,PNT,PSD,PRM
9 www.wikipedia.ro/PNL,PNT,PSD,PRM
10 Ibidem 5.
11 Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Humanitas, 2004, 430 p., p. 100.
12 Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University Press, Ithaca, 2005, p. 130.
13 www.wikipedia.ro/romaia/politica externa/ tratateinternationale/
14 Tony Judt, România la fundul grămezii, The New York Review of Books, 1 noiembrie 2001, New York, traducere de Ioana Copil- Popovici şi Cătălin Pîrcălabu, p. 13.
15 www.mae.ro
17 www.mae.ro : Numărul demnitarilor români cooptaţi în structurile de decizie ale UE: În baza Tratatului de Aderare, România deţine următoarele poziţii în cadrul instituţiilor europene: 1 comisar european –Leonard ORBAN, căruia i-a fost atribuit portofoliul multilingvismului, 35 parlamentari europeni, 1 judecător la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene –Camelia TOADER 1 judecător la Tribunalul de Primă Instanţă –Valeriu CIUCĂ, 1 membru în Curtea de Conturi –Ovidiu ISPIR, 15 membri în Comitetul Economic şi Social, dintre care 5 reprezentanţi ai sindicatelor, 5 reprezentanţi ai confederaţiilor patronale şi 5 reprezentanţi ai societăţii civile, 15 membri în Comitetul Regiunilor. Comisia Europeană şi-a propus ca până în 2011 să fie angajaţi 1058 noi funcţionari, dintre care 698 de români şi 360 de bulgari.
18 www.mae.ro
19 www.mae.ro
Inapoi | Sus | RSS |
Despre echipa ... şi nevoia de majoritate în Consiliul Local Timişoara şi Consiliul Judeţean Timiş
 Primarul Gheorghe Ciuhandu propune pentru Timişoara o echipă tânără, hotărâtă, competentă şi dinamică. Experienţa altor localităţi, dar şi cea a Timişoarei din ultimii patru ani, unde neînţelegerile dintre primar şi Consiliul Local au produs blocaje în dezvoltarea oraşului, este cunoscută de toată lumea. La Timişoara, în 66 de şedinţe de Consiliu Local, au fost respinse sau amânate, fără nici un fel de justificare, nu mai puţin de 92 de proiecte ale primarului. Iniţiativele primarului au nevoie de majoritatea voturilor consilierilor locali pentru ca oferta electorală să poată fi transpusă în fapte. Iată de ce echipa pentru Timişoara îi reuneşte în jurul primarului Gheorghe Ciuhandu pe consilierii locali ai Alianţei pentru Timiş – reprezentanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidului Naţional Liberal şi Forumului Democrat al Germanilor din România.
|
| Gheorghe Ciuhandu | | | Oferta | | | ApTM | | | Media | | | Foto | | | Stiri | | | Contact |